Ce se întâmplă cu dezvoltarea ta profesională dacă supervizorul pe care te-ai bazat ani de zile nu mai poate continua să te însoțească?
Este o întrebare pe care puțini psihologi o formulează înainte ca ea să devină urgentă.
În multe cariere profesionale, relația cu supervizorul se construiește în timp și poate deveni una dintre cele mai importante relații profesionale. Supervizorul ajunge să cunoască stilul de lucru al psihologului, dificultățile recurente, ariile de competență, vulnerabilitățile profesionale și direcțiile de dezvoltare.
Tocmai de aceea, perspectiva pierderii acestei relații poate fi inconfortabilă.
Dar există o diferență importantă între a avea un supervizor de referință și a depinde profesional de o singură persoană.
Planificarea succesiunii profesionale pornește de la această diferență.
Supervizorul nu este doar o persoană. Este o funcție profesională.
Supervizarea nu înseamnă exclusiv întâlnirea cu un anumit psiholog. Normele privind supervizarea profesională în psihologie descriu supervizarea ca pe un proces de formare și dezvoltare care implică feedback, evaluare, autoevaluare, dobândirea de cunoștințe și abilități și rezolvarea colaborativă a problemelor.
Din această perspectivă, este util să separăm două lucruri:
- persoana care îți oferă supervizare;
- ecosistemul profesional de care ai nevoie pentru a continua să te dezvolți.
Prima se poate schimba.
Al doilea ar trebui construit astfel încât să poată continua.
Această distincție devine importantă mai ales atunci când un supervizor se apropie de retragerea din activitatea profesională, își reduce activitatea, își schimbă domeniul de interes sau, pur și simplu, nu mai poate continua relația profesională.
Riscul invizibil al unei singure relații profesionale
Dependenta profesională de un singur supervizor nu este neapărat vizibilă atunci când lucrurile funcționează bine.
Poate apărea sub forma unor afirmații aparent firești:
- „Lucrez cu el de foarte mult timp.”
- „Știe deja cum gândesc.”
- „Nu văd de ce aș avea nevoie de altcineva.”
- „Dacă apare o problemă, discut cu supervizorul meu.”
Problema nu este existența unei relații profesionale stabile.
Problema apare atunci când întreaga arhitectură a dezvoltării profesionale se sprijină pe acea relație.
Dacă persoana respectivă dispare brusc din ecuație, psihologul poate descoperi că nu are:
- un alt supervizor cu care să poată continua dialogul profesional;
- colegi cu care să poată face intervizare;
- contacte profesionale în afara cercului imediat;
- o rețea de specialiști pentru situații complexe;
- un sistem personal de identificare a nevoilor de formare;
- o strategie pentru alegerea următorului supervizor.
Cu alte cuvinte, problema nu este că ai un supervizor.
Problema este să ai un singur punct de sprijin.
Succesiunea profesională nu înseamnă să-ți „înlocuiești” supervizorul
Ideea de succesiune poate suna rece sau administrativ într-un domeniu bazat pe relații profesionale.
Nu este nevoie să privești problema ca pe o „înlocuire” a unei persoane.
Un supervizor cu experiență poate avea o contribuție profesională imposibil de transferat integral către altcineva. Relația profesională construită în ani are propria sa istorie.
Planificarea succesiunii înseamnă altceva: să te asiguri că dezvoltarea ta profesională nu se oprește atunci când se schimbă o persoană importantă din rețeaua ta.
În acest sens, succesiunea este o formă de autonomie profesională.
Nu presupune distanțarea de supervizorul actual. Dimpotrivă, poate reprezenta o discuție matură despre viitor.
O întrebare pe care merită să i-o adresezi supervizorului
Există o întrebare pe care mulți psihologi o evită: „Cum vedeți continuarea activității dumneavoastră de supervizare în următorii ani?”
Nu este o întrebare despre vârstă.
Nu este o întrebare despre pensionare.
Nu este nici o evaluare a capacității profesionale a supervizorului.
Este o întrebare despre continuitatea propriei dezvoltări profesionale.
Într-o relație de supervizare matură, poate fi perfect legitim să discutați despre:
- reducerea treptată a activității;
- schimbarea numărului de supervizați;
- direcțiile profesionale viitoare;
- posibilitatea ca supervizarea să fie preluată sau completată de alt specialist;
- identificarea unor colegi sau supervizori către care psihologul să poată apela;
- modul în care poate fi păstrată continuitatea profesională.
Uneori, cel mai bun moment pentru această conversație este atunci când nu există încă nicio problemă.
Nu trebuie să ai un singur supervizor pentru tot parcursul carierei
Normele românești privind supervizarea prevăd inclusiv posibilitatea ca un psiholog practicant să lucreze cu unul sau mai mulți supervizori; atunci când există mai mulți supervizori, este stabilit un supervizor de referință, iar raportarea activității se realizează în condițiile prevăzute de norme.
Această posibilitate este relevantă și dincolo de problema formală a supervizării obligatorii.
Un psiholog poate avea nevoie, în diferite etape ale carierei, de perspective profesionale diferite.
De exemplu:
Supervizorul principal. Poate cunoaște în profunzime practica și evoluția profesională a psihologului.
Un al doilea supervizor. Poate aduce o perspectivă diferită asupra unei anumite specialități sau categorii de cazuri.
Un coleg cu experiență. Poate reprezenta un partener valoros pentru discuții profesionale și intervizare.
Un grup profesional. Poate oferi acces la experiențe și perspective care depășesc relația bilaterală.
Formarea continuă. Poate introduce periodic noi modele, cercetări și metode de lucru.
Astfel se construiește o rețea, nu o relație unică.
Intervizarea: al doilea nivel de siguranță profesională
Intervizarea poate fi una dintre cele mai simple modalități de a reduce izolarea profesională.
Un grup mic de psihologi cu experiență comparabilă poate stabili întâlniri periodice pentru discutarea unor situații profesionale, cu respectarea confidențialității și a limitelor etice.
Intervizarea nu înlocuiește automat supervizarea profesională și nu trebuie confundată cu aceasta.
Rolul ei poate fi însă complementar:
- oferă o perspectivă suplimentară;
- stimulează reflecția;
- permite compararea unor modalități de lucru;
- ajută la identificarea propriilor „puncte oarbe”;
- reduce tendința de a lua singur decizii dificile;
- menține contactul cu practica altor colegi.
În loc să existe întrebarea:
„Cui îi cer ajutor dacă supervizorul meu nu mai este disponibil?”
poate exista o rețea în care răspunsul este:
„Știu deja cu cine pot discuta.”
Rețeaua profesională nu trebuie să fie mare. Trebuie să fie funcțională.
Un psiholog nu are nevoie de zeci de contacte profesionale active.
Are nevoie de câteva relații relevante și suficient de solide încât să poată fi activate atunci când este necesar.
Exercițiu practic: auditul rețelei tale profesionale
Ia o foaie de hârtie și notează 10 persoane sau resurse la care poți apela pentru dezvoltarea profesională.
Apoi clasifică fiecare element.
1. Supervizare
Cine este supervizorul meu actual?
Notează:
- domeniul de competență;
- frecvența întâlnirilor;
- de cât timp lucrați împreună;
- cât de ușor poate fi contactat;
- ce s-ar întâmpla dacă relația s-ar încheia brusc.
2. Alternativă
Completează propoziția:
„Dacă supervizorul meu nu ar mai putea lucra de mâine, prima persoană pe care aș contacta-o ar fi…”
Dacă răspunsul este „nu știu”, ai identificat primul punct vulnerabil.
3. Intervizare
Scrie numele a 2–3 colegi cu care ai putea discuta o situație profesională dificilă.
Nu este nevoie să fie cei mai apropiați prieteni.
Criteriul este altul: Pot avea cu această persoană o conversație profesională sinceră, critică și confidențială?
4. Expertiză complementară
Identifică specialiști la care poți apela când problema depășește aria ta de competență.
De exemplu, în funcție de practica ta:
- psihiatru;
- medic;
- avocat;
- specialist în psihologie organizațională;
- specialist în evaluare psihologică;
- alt psihoterapeut;
- cercetător sau cadru universitar.
5. Comunitate profesională
Întreabă-te: „Dacă aș dispărea timp de șase luni din comunitatea mea profesională, cine ar observa?”
Dacă răspunsul este „nimeni”, poate fi util să reconstruiești conexiunile profesionale.
6. Continuitate
Imaginează-ți următorul scenariu:
Supervizorul tău anunță că, începând de luna viitoare, nu mai poate continua activitatea de supervizare.
Ai 30 de zile pentru a găsi o soluție.
Ce faci în prima săptămână?
Dacă răspunsul presupune că începi atunci să cauți pentru prima dată un supervizor, rețeaua ta profesională are nevoie de consolidare.
Un indicator simplu: regula celor trei puncte de sprijin
Poți utiliza o regulă personală simplă:
Pentru fiecare nevoie profesională importantă, încearcă să ai cel puțin trei puncte de sprijin.
De exemplu:
Supervizare:
- supervizor actual
- posibil supervizor alternativ
- coleg/grup pentru reflecție profesională
Dezvoltare profesională:
- cursuri
- lectură profesională
- comunitate profesională
Situații complexe:
- supervizor
- specialist complementar
- coleg cu experiență relevantă
Nu este o regulă profesională sau o cerință a Colegiului Psihologilor din România, ci un instrument personal de management al dezvoltării profesionale.
Scopul său este simplu: să nu existe un singur punct a cărui dispariție să blocheze întregul sistem.
Succesiunea poate fi și o oportunitate de dezvoltare
Există însă și o dimensiune pozitivă a schimbării.
Un nou supervizor nu trebuie privit doar ca o soluție de rezervă.
O altă perspectivă profesională poate aduce întrebări pe care primul supervizor nu le-a formulat, poate introduce literatură nouă, poate observa alte tipare în practica psihologului și poate deschide direcții de dezvoltare.
După ani de zile într-o singură relație profesională, schimbarea perspectivei poate deveni o ocazie de recalibrare profesională.
Nu pentru că relația anterioară ar fi fost insuficientă, ci pentru că profesia însăși continuă să se schimbe.
Când ar trebui începută planificarea?
Răspunsul este simplu: înainte să fie nevoie de ea.
Nu este necesar ca supervizorul să fie aproape de pensionare.
Nu este necesar să existe o problemă medicală.
Nu este necesar ca relația profesională să se afle în dificultate.
Planificarea succesiunii poate începe în orice moment al carierei.
Pentru psihologul aflat la început de drum, obiectivul poate fi construirea unei rețele.
Pentru psihologul cu experiență, obiectivul poate fi diversificarea surselor de feedback profesional.
Pentru psihologul care lucrează de mulți ani cu același supervizor, poate fi momentul pentru o conversație despre continuitate.
O relație bună cu supervizorul nu trebuie să producă dependență
Poate exista o relație profesională foarte bună fără ca aceasta să devină singura sursă de orientare.
De fapt, unul dintre semnele dezvoltării profesionale este tocmai capacitatea psihologului de a-și construi treptat propriile resurse de reflecție.
Normele privind supervizarea subliniază inclusiv dezvoltarea autoevaluării, a autoeficacității și actualizarea constantă a cunoștințelor profesionale.
În acest sens, maturitatea profesională nu înseamnă să nu mai ai nevoie de nimeni.
Înseamnă să știi de cine ai nevoie, pentru ce ai nevoie și unde poți căuta atunci când o anumită relație profesională se schimbă.
Referințe
- Colegiul Psihologilor din România, Normele privind supervizarea profesională în psihologie, aprobate prin Hotărârea nr. 4/13 martie 2019.
- Portal Legislativ – Normele privind supervizarea profesională în psihologie, forma publicată și modificările ulterioare.
- Colegiul Psihologilor din România – prevederi privind competențele supervizorului și rolul supervizării în dezvoltarea profesională.
- MonitorulPsihologiei.com – resurse și informații pentru psihologi privind dezvoltarea profesională, supervizarea, formarea continuă, legislația și practica profesională în psihologie. MonitorulPsihologiei.com