Între informația psihologică accesibilă online și evaluarea profesională
Psihologul întâlnește tot mai frecvent clienți care intră în cabinet cu un vocabular psihologic deja format. Au citit articole, au urmărit videoclipuri pe TikTok, Instagram sau YouTube, au completat teste online și au ajuns la o concluzie despre propria persoană.
Uneori concluzia este formulată prudent: „Mă regăsesc în descrierea ADHD-ului”.
Alteori este categorică: „Știu că am ADHD”, „Sunt sigur că am o traumă”, „Partenerul meu este narcisist” sau „Am un stil de atașament evitant”.
Fenomenul nu trebuie privit exclusiv ca o problemă a social media. Accesul publicului la informații psihologice reprezintă și o oportunitate: oamenii au astăzi un vocabular mai bogat pentru a-și descrie experiențele și pot identifica mai ușor situațiile în care consideră că au nevoie de sprijin profesional.
Problema apare atunci când identificarea cu o descriere este confundată cu evaluarea clinică, iar un conținut de popularizare este tratat ca echivalent al unei concluzii profesionale.
Pentru psiholog, aceasta creează o provocare suplimentară: cum poate respecta informația adusă de client fără să valideze automat un autodiagnostic?
Autodiagnosticul nu trebuie respins, dar nici preluat ca atare
Prima distincție importantă este între experiența subiectivă a clientului și concluzia profesională.
Clientul poate observa că se confruntă cu dificultăți de concentrare, anxietate, evitare socială, impulsivitate, probleme relaționale sau episoade de tristețe. Faptul că el asociază aceste experiențe cu un anumit diagnostic constituie o informație relevantă pentru procesul clinic.
Dar informația respectivă reprezintă o ipoteză formulată de client, nu o concluzie care trebuie preluată automat.
Psihologul are responsabilitatea de a explora:
- natura dificultății;
- debutul și evoluția acesteia;
- frecvența și intensitatea;
- contextul în care apare;
- impactul asupra funcționării;
- factorii de menținere;
- eventualele explicații alternative;
- datele relevante din istoricul persoanei;
- concordanța dintre informațiile obținute și criteriile sau modelele clinice utilizate.
Astfel, autodiagnosticul poate deveni punct de plecare pentru evaluare, fără a deveni rezultatul evaluării.
Social media și apariția „vocabularului clinic”
Platformele sociale au contribuit la popularizarea unor concepte psihologice care, în trecut, erau întâlnite predominant în literatura de specialitate.
Termeni precum „traumă”, „narcisism”, „atașament”, „ADHD”, „burnout”, „gaslighting”, „disociere” sau „neurodivergență” circulă astăzi în conversațiile cotidiene.
Această schimbare are două consecințe.
Pe de o parte, oamenii pot găsi mai ușor informații și pot identifica experiențe pe care anterior nu știau cum să le descrie.
Pe de altă parte, conceptele clinice pot fi simplificate până la pierderea sensului lor inițial.
Un simptom devine diagnostic. O caracteristică de personalitate devine tulburare. Un comportament problematic devine dovada unei etichete. O experiență comună este interpretată ca semn al unei patologii.
Psihologul nu are însă nevoie să transforme ședința într-o lecție despre „ce este TikTok-ul”.
Mult mai important este să exploreze ce semnificație are pentru client informația pe care acesta a găsit-o.
Ce caută clientul atunci când caută un diagnostic?
În spatele unui autodiagnostic poate exista o nevoie de explicație.
Uneori persoana caută un răspuns la întrebarea: „De ce mi se întâmplă asta?”
Alteori caută validare: „Există un motiv pentru care mă simt astfel.”
Poate exista și o nevoie de predictibilitate, apartenență sau reducere a incertitudinii.
O etichetă poate organiza experiențe care anterior păreau disparate. Poate oferi un cadru pentru înțelegerea dificultăților personale și poate determina persoana să solicite ajutor.
Din această perspectivă, eticheta adusă de client este ea însăși material clinic.
Nu este suficient să stabilim dacă este corectă sau greșită. Este relevant să înțelegem de ce a devenit importantă pentru persoană.
Când clientul vine cu „expertiza” din familie
Există și situații în care clientul își legitimează concluziile prin contactul cu profesia.
Poate avea un părinte psihoterapeut, un partener psiholog, rude în domeniul medical sau poate declara că a citit foarte mult despre psihologie.
Această experiență poate reprezenta o resursă, dar nu elimină necesitatea evaluării profesionale.
În loc să intre într-o competiție de autoritate cu clientul, psihologul poate reveni la diferența dintre informare și evaluare.
Un client informat poate participa mai activ la procesul terapeutic. În același timp, cunoașterea unor concepte psihologice nu înseamnă automat capacitatea de a realiza o evaluare clinică asupra propriei persoane.
Competența psihologului se exprimă prin modul în care formulează ipoteze, colectează și integrează informațiile, stabilește limitele procesului și își fundamentează concluziile.
Riscul de a transforma terapia într-o dispută despre diagnostice
Una dintre capcanele frecvente este ca ședința să devină o dezbatere despre validitatea unei etichete.
Clientul aduce informații de pe internet.
Psihologul le corectează.
Clientul aduce alte argumente.
Psihologul oferă alte explicații.
În final, procesul terapeutic riscă să se transforme într-o competiție între două surse de autoritate.
În multe cazuri, obiectivul clinic este altul.
Întrebarea centrală nu este doar „Are sau nu are acest diagnostic?”, ci:
Ce se întâmplă cu persoana și de ce a ajuns să solicite ajutor?
Diagnosticul poate fi relevant, dar nu trebuie să înlocuiască explorarea persoanei.
Reflexul psihologului de a corecta
Fenomenul are și o componentă importantă pentru psiholog.
Un client care vine cu informații inexacte poate activa un reflex profesional de corectare. Psihologul știe diferența dintre un simptom și un diagnostic, cunoaște criteriile clinice și poate observa imediat erorile din conținutul online.
Totuși, faptul că o afirmație este incorectă nu înseamnă că corectarea imediată este întotdeauna intervenția cea mai utilă.
Aici intervine autoreflecția profesională.
Psihologul poate analiza:
- De ce mă irită acest tip de client?
- Ce simt când clientul insistă că „știe deja” ce are?
- Simt nevoia să demonstrez că am mai multă competență?
- Îmi este greu să tolerez o interpretare diferită de cea profesională?
- Există riscul să transform evaluarea într-o confruntare?
- Corectez pentru beneficiul clientului sau pentru reducerea propriei tensiuni?
Aceste întrebări nu reprezintă o critică a psihologului. Ele fac parte din procesul de menținere a reflexivității profesionale.
Supervizarea și „orbirea” produsă de propriile reacții
Supervizarea este relevantă în special atunci când reacția psihologului devine repetitivă sau intensă.
Un client care aduce permanent informații din social media poate produce frustrare, iritare sau chiar sentimentul că autoritatea profesională este contestată.
Dacă aceste reacții nu sunt examinate, ele pot influența relația terapeutică.
Psihologul poate deveni excesiv de didactic, poate corecta frecvent clientul sau poate încerca să demonstreze diferența dintre informația populară și cunoașterea profesională.
În supervizare, situația poate fi analizată pe două niveluri:
Ce se întâmplă cu clientul?
și
Ce se întâmplă cu psihologul în relația cu acest client?
Această diferențiere este importantă deoarece uneori dificultatea aparentă a cazului nu este reprezentată de autodiagnosticul clientului, ci de reacția pe care acesta o produce în profesionist.
Documentarea ședințelor: diferența dintre relatarea clientului și concluzia profesională
Autodiagnosticul ridică și o problemă practică: documentarea intervenției.
În cazul în care clientul afirmă că are un anumit diagnostic, documentația profesională ar trebui să păstreze distincția dintre:
ce declară clientul și ce rezultă din demersul profesional.
De exemplu, poate fi consemnat că persoana:
- relatează că s-a identificat cu anumite descrieri găsite online;
- consideră că anumite simptome corespund unui diagnostic;
- a completat teste sau chestionare disponibile online;
- solicită evaluare pentru o anumită dificultate;
- aduce un diagnostic anterior, dacă acesta există.
Aceste informații trebuie diferențiate de concluziile formulate de psiholog pe baza evaluării.
Formulări precum „clientul afirmă că…” sau „clientul relatează identificarea cu…” pot fi utile tocmai pentru a păstra această distincție.
Documentarea raționamentului profesional
Atunci când autodiagnosticul este relevant pentru procesul clinic, este util ca documentația să reflecte și demersul profesional.
În funcție de natura serviciului, pot fi consemnate:
- motivele solicitării evaluării sau intervenției;
- principalele dificultăți relatate;
- informațiile relevante obținute;
- metodele și instrumentele utilizate, atunci când este cazul;
- observațiile clinice relevante;
- ipotezele formulate;
- concluziile și recomandările;
- limitele evaluării, dacă există.
Scopul nu este redactarea unei documentații defensive, ci asigurarea trasabilității profesionale a procesului.
În cazul unei discuții ulterioare despre competență sau despre modul în care a fost realizată intervenția, diferența dintre o afirmație preluată de la client și o concluzie profesională documentată poate deveni esențială.
Ce trebuie evitat în documentație
Un risc frecvent este ca iritarea psihologului să ajungă în fișa clientului.
Formulări precum:
- „clientul crede toate prostiile de pe TikTok”;
- „clientul se autodiagnostichează”;
- „a venit să-mi explice el psihologia”;
- „este obsedat de diagnostice”.
Chiar dacă exprimă impresia psihologului, ele nu descriu suficient de precis fenomenul clinic.
Documentarea ar trebui să fie factuală, relevantă, proporțională și lipsită de formulări depreciative.
Clientul informat poate deveni un partener mai activ în procesul terapeutic
Nu orice client care vine cu informații de pe internet este un client dificil.
Uneori, persoana care a făcut cercetări înainte de prima ședință este mai pregătită să vorbească despre propriile dificultăți, formulează întrebări relevante și are o motivație crescută pentru înțelegerea situației.
Prin urmare, psihologul nu trebuie să trateze automat informația online ca pe un obstacol.
Poate fi o resursă.
Diferența este dată de modul în care informația este integrată în procesul clinic.
Internetul poate furniza vocabularul. Evaluarea profesională stabilește ce semnificație are acel vocabular pentru persoana aflată în cabinet.
De la „diagnosticul de pe TikTok” la formularea clinică
O abordare matură profesional nu presupune nici acceptarea necritică a autodiagnosticului, nici respingerea lui automată.
Presupune transformarea acestuia într-o întrebare clinică.
Clientul spune că are ADHD. Psihologul explorează dificultățile relevante.
Clientul consideră că este „traumatizat”. Psihologul investighează experiențele, simptomele și impactul acestora.
Clientul își descrie partenerul drept „narcisist”. Psihologul se concentrează asupra dinamicii relaționale și asupra efectului acesteia asupra clientului, fără ca eticheta unei persoane absente din cabinet să devină automat o concluzie clinică.
Clientul se identifică cu un anumit stil de atașament. Psihologul poate utiliza această informație ca punct de acces către explorarea relațiilor și a modelelor interpersonale.
În toate aceste situații, eticheta poate deschide conversația, dar nu trebuie să închidă evaluarea.
Concluzie
Psihologul contemporan lucrează cu un client care are acces la o cantitate fără precedent de informații psihologice.
Unele sunt valoroase. Altele sunt simplificate. Unele sunt incorecte.
Răspunsul profesional nu este însă o competiție cu internetul.
Este capacitatea de a transforma informația disponibilă public în material relevant pentru înțelegerea persoanei.
Autodiagnosticul poate fi explorat ca ipoteză. Vocabularul preluat din social media poate deveni o cale de acces către experiența subiectivă. Iar reacția psihologului la clientul „care vine cu diagnosticul deja făcut” poate deveni, prin supervizare, un important material de reflecție profesională.
În același timp, documentarea trebuie să păstreze o delimitare clară între ce afirmă clientul, ce observă psihologul și ce concluzii rezultă din procesul profesional.
Într-un context în care psihologia circulă masiv în social media, competența profesională nu constă în a controla informația cu care vine clientul în cabinet.
Constă în a ști cum să o evaluezi, cum să o contextualizezi și cum să o transformi în material clinic fără să pierzi cadrul profesional.